In memoriam Montez, 1830.
De când, aproape mic, din țarc pe loc
năvălea, doar ochi și-urechi, din zbor
cu sfidarea dinspre picador
înfruntând săgeți ca într-un joc,
mult crescut-a aprigă făptură –
iată: în ce-ngrămădire grea
dintr-o de demult și neagră ură,
și cu capul, ca un pumn, cumva.
strâns, nemaijucându-se nicicum,
nu: ci sulițele-nsângerate
ridicând, cu coarnele lăsate,
de vecii potrivnic Lui ce-acum,
îmbrăcat în aur și mătase
mov-trandafirie, brusc se-ntoarce,
ca pe-un roi de-albine-acum să lase
pe sub braț în gol să se descarce.
năucitul, – pe când iar, ușoară,
se ridică larg privirea-i caldă
și de parcă cercu-acela-afară
din luciri și beznă-ar stă să scape
și din goalele bătăi de pleoape,
și pe urmă, fără dușmănie,
fără grabă, parcă-n lenevie
în imens talaz ce se prăvale
peste lovitura-atât de moale
blând aproape spada el și-o scaldă.
Sensul versurilor
Piesa descrie momentul final al unei coride, surprinzând atât forța și furia taurului, cât și inevitabilitatea morții sale. Este o meditație asupra sacrificiului și a tradițiilor sângeroase.