Din putreziciuni de sub frunzare,
Unde stropi se-aud căzând și, tandru,
Cântă-o pasăre, rar o răcoare
Urcă până la coloana care
Stă, în măghiran și coriandru,
Orele de vară arătând;
Numai când, sub clară florentină,
Doamna (cu un paj, urmând) se-nclină
Peste marginea lui blând,
Se umbrește el, tăcând –
Sau o ploaie vara când apare
Din înalt coroane mișcătoare,
Un răgaz el are; căci deplină
El nu știe vremea s-o exprime,
Care-n fructe, brusc, și-n flori sublime
Arde-n casa din grădină.
Sensul versurilor
Piesa descrie un cadran solar într-o grădină, observând trecerea timpului și schimbările sezoniere. Cadranul devine un simbol al efemerității și al frumuseții naturii, incapabil să cuprindă pe deplin bogăția și complexitatea vieții.