Rainer Maria Rilke – Antistrofe

O, dacă voi, femei, ați veni
aici, printre noi, deși suferinde,
nu mai cruțate ca noi în viață, și totuși în stare
să faceți din noi niște preafericiți.
De unde,
când se-arată iubitul,
îi luați viitorul?
Mai bogat decât va să fie vreodată.
Cine știe cât de departe
e cea din urmă stea fixă pe cer,
e uimit când o află
În spațiul sublim al inimii voastre.
Cum vi-l desfășurați în mulțime?
Voi cupe de noapte, iviri de izvoare.
Voi într-adevăr mai sunteți aceleași?
Sunteți chiar aceleași copile
înghiontite în drumul spre școală
de un frate mai mare?
Voi, pure ființe.
În timp ce fețele noastre
se zbârceau, urâțindu-ne,
voi rămâneați pâine proaspătă.
Nici despărțirea de copilărie
nu v-atingea. Dintr-o dată
v-ați schimbat în ceea ce sunteți, dumnezeiește
și miraculos împlinite.
Noi, ca rupți dintr-un munte,
adesea de mici
colțuroși; uneori
ciopliți fericit;
noi, așchii de piatră,
peste flori prăvălite.
Voi, flori ale pământului, ale adâncului,
dragi rădăcinilor toate,
voi surori ale Euridicei,
voi care urmați cu credință
urcușul bărbatului.
Noi, adesea jigniți de noi înșine
lesne jignindu-vă însă, și cu plăcere,
și din nou la nevoie jigniți.
Noi, ca niște arme-așezate
cu furie-alături de somn.
Voi, ocrotindu-ne-acolo unde
nimeni nu ne mai apără. Ca un pom umbros
și îmbietor la somn e gândul la voi în reveriile celor însingurați.