Nu poate, nu, nu poate frumusețea
muri, nici să orbească
la un cutremur, la un cataclism.
Încins sunt uneori de catastrofe,
cu patria pierdută,
cu marea mea și codrii mei departe,
ce-s fără tine, deznădăjduiți.
Și totuși, depărtato, îmi răsari,
regală Venus, din spume și din frunze,
o, trup de verde sevă-ndrăgostită
în fața mea răsari.
În el, nisipul țese cu ramurile sale
înalte reliefuri și calde-ntipăriri.
Sunt fericiți cei care la capătul furtunii,
ori în vârtejul fulgerelor roșii,
suspină după tine, te pipăie și mor,
mor pentru tine care – ești chiar și aurora!
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că frumusețea și speranța pot persista chiar și în cele mai dificile momente. Chiar și în fața pierderii și a dezastrului, există o forță vitală care renaște și oferă consolare. Iubirea și admirația pentru frumusețe devin un refugiu și o sursă de putere.