Rafael Alberti – Întoarcerea Lui Antonio Machado

Te-ntorci, părinte al fluviilor. Până la mine ajung,
în această vie, sonoră singurătate,
în fața altor fluvii navigând spre mare, -ndelung,
vorbele tale de ieri și cele de azi, depărtate.
Și ele sunt, ca oasele tale, înflăcărate,
pe care pământul Franței nu le mistuie, le păstrează,
și cântă, cu lumina și inima nevătămate –
și cântecul cu dragostea ne luminează.
Cu dragoste, ce-nseamnă război împotriva grelei uitări,
război de moarte împotriva trădătorilor,
împotriva celui ce cugetă, pe-ale somnului cărări,
că, dormind, va vedea peste mare cununa zorilor.
Cu ochii larg deschiși, pe-un cântec treaz ne porți.
Te uiți la zidurile patriei, îngenuncheată,
sunt morți și morți și iarăși morți
pe unde tu visai despre viață, odată.
Ca și ieri, pângăresc alți năvălitori
sfintele locuri ale anilor tăi trecuți,
pe câmpii rătăcesc sărmanii tăi păstori
ca niște fugari în străine pământuri pierduți.
Insule, porturi la mare, cămine,
afunda golfurilor preadulce gură,
izvoare adânci și tainice mine
și drumurile, ție dragi peste măsură.
Sunt astăzi drumuri militare, toate,
mine și porturi sunt a gloanțelor parte.
În grădinile tale de măslini, neuitate,
abia zboară hulubii, răniți, între aripi, de moarte.
Cine-și închide memoria în fața unei astfel de crime
și inima cui, la un astfel de doliu, -i de fier?
Pretutindenea ești, întins e pe-a lumii lărgime
glasul tău, care totuși ajunge la cer.
Glasul tău poarte-l vântul, vorba-nțeleaptă,
după ce ani în șir, dormind, a zăcut,
să ne-anarmeze brațul, să ne aprindă patima dreaptă,
Și să ne-napoieze paradisul nostru pierdut.