În mine port terase fără număr.
Spre mare dau cele mai albe, gata
să plece către soare, pe catarg,
ca pânze, cu cearșafurile-ntinse,
și altele, ce dau spre câmp, doar una
spre dragoste, doar una, ce munților li-i dragă,
și ea e cea care se-ntoarce-n veci.
Acolo stă și-și pieptănă iubirea
mușcata, iasomia, trandafirii
de pe balcoane, și în nopți încinse,
se desfăcea în ploaie răcoroasă.
Departe, culmile purtând povara
de stele mari, vegheau, înalt, amorul.
Când a trăit mai viu, mai îndrăzneț,
și când fu, printre flori
stropite proaspăt,
cu mai mult suflet sângele încins?
Șuier de trenuri, licăre urcau
de felinare, de verbine; muzica
din chioșcuri și din arborii aprinși
suia, și ploile
cometelor căzând, ce revărsau
în ochii dragostei, fugarele splendori.
Fu vârsta inimii cea mai frumoasă. Azi
din depărtări se-ntoarce, când din nou
eu o visez pe acest trunchi bătrân,
pe-un drum ce nu duce nicăieri.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice ale unei iubiri intense trăite în trecut. Naratorul își amintește de frumusețea și pasiunea acelei perioade, dar realizează că acea dragoste se întoarce doar în vis, pe un drum fără viitor.