Mereu această nostalgie care
îndepărtează și preface totul.
Spune-mi-o, tu, arbore.
Te văd. Mă vezi. Și nu mai ești același.
Nu e același vântul ce-ți biciuiește fața.
Spune-mi-l, tu, apă.
Te beau. Mă bei. Și nu mai ești aceeași.
Pământul nu-i același în trecerile tale.
Spune-le, tu, pământule.
Te strâng. Mă strângi. Și nu mai ești același.
Nu e același visul de-amor care te umple.
Spune-mi-o, tu, visule.
Te sorb. Mă sorbi. Și nu mai ești aceeași.
Nu este-același astru, acel ce te adoarme.
Spune-mi-l, tu, stea înaltă.
Te chem. Mă chemi. Și nu mai ești aceeași.
Nu este-aceeași noapte, ce limpede, te arde.
Spune-mi-o, tu, noapte.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de nostalgie și percepția schimbării inevitabile în natură și în viață. Vorbitorul caută răspunsuri în elementele naturii, dar descoperă că nimic nu rămâne la fel.