Ce multe versuri, ah! ce multe versuri
Și totuși ce puţină poezie!
Unde te uiţi podoabe, panglici, dresuri,
Nicio revoltă, nicio bucurie.
O secetă imensă peste toate.
Emoţii false, măşti şi platitudini.
Poetu-şi face locul dând din coate
Şi-n templu poze ia, nu atitudini.
…
Unde sunt timpii când feream urechea
De ritmuri încâlcite şi vulgare,
Când şlefuiam imaginea, străvechea,
Cu noi oglinzi albastre, sublunare?
Pe-atuncea poezia, în fiinţă
Şoptită tainic, ca o rugăciune,
Era o profesiune de credinţă.
Astăzi credinţa e o profesiune.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dezamăgire față de starea actuală a poeziei și a artei, criticând lipsa de autenticitate și profunzime. Se reflectă asupra vremurilor trecute, când poezia era o expresie sinceră a credinței, în contrast cu prezentul, unde credința pare să fi devenit o simplă profesiune.