Pe tine te laud, prea frumoaso, pe tine
Și ție, prea tainico, ție mă-nchin,
Căci tu ești lumina ce stă trist pe mine
Și tu ești uimirea de care sunt plin.
Pe tine te cânt, prea înalto, pe tine
Făptura ta-ncinsă cu straie de preț,
Urechile tale rotunde și fine
Și șoldul tău cald care tremură-n jeț.
Domnița-ntocmită din fum și-ntâmplare,
Fecioara cu sufletul trist și frumos,
La tine visez și culcat și-n picioare,
Pe tine te cânt și pe cal și pe jos.
Pe tine, căci nu e nici floarea din glastră,
Nici floarea din baltă, nici floarea din crâng,
Atât de supusă și-atât de albastră
Ca tine, când vin să te strig și să plâng.
Ai pielița albă cum lebăda n-are,
Ai taine cum nici împărații nu au
Și totuși lași ochii în jos când strig tare
Că numai pe tine te cânt și te vreau.
Îți văd printre gratii brățările multe
Și-ți văd prin fereastră rotunzii tăi sâni,
Dar paznicul negru nu vrea să m-asculte
Și-ntruna-și asmute sălbaticii câini.
De nu mai știu câte netrebnice zile
Vin fără nădejde sub turnul tău sur,
Pe strunele roșii, ard câlți și feștile
Și-nconjur cetatea de jur împrejur.
Dar totu-i zadarnic, căci tu ești aceea
Închisă-ntre turnuri de-un domn veninos.
Anume-ntre turnuri și-anume cu cheia
Ca eu să mă tângui amar aici jos.
Zadarnic îți sunt ochii ca verzile lacuri,
Sprânceana ca arcul cu care lovesc,
În tristele tale și goale iatacuri
Eu nu pot să intru și nici să privesc.
Zadarnic ai șolduri ca pânzele prinse
Pe vasul pornit cu furtuna în larg.
Că nu pot să-ți mângâi călcâiele-ncinse
Și nici așezarea de piatră s-o sparg.
În van port cuțitul cu teaca de aur
De brîul meu negru cu lanț atârnat,
Că nu e balaur, temutul balaur
Ce-aicea te ține sub zidul crăpat.
Și nu e nici tata să-l umplu cu daruri
Și nu e nici mama pe mîini s-o sărut
Și nu e nici hoț să-l astâmpăr cu zaruri
Și nu e nici crai să-l pot frânge pe scut.
Ci domn care doarme cu mîna sub ceafă
Prin cârciumi ascunse și bea ne-ncetat
Din plosca ușoară și groasă carafă
Râzând că te știe sub lanț ferecat.
Iar eu mă-nvârtesc în zadar lângă podul
Ce sta ridicat ca un deget în vânt
Și nu știu-n ce fel i-aș putea tăia nodul
Și nu știu-n ce fel aș putea să te cânt.
Căci gura mea n-are putere atîtă
Întreaga ta laudă s-o poată cânta.
Că prea ești frumoasă și prea în urîtă
Cetate în care eu nu pot intra.
Și, vai, cât aș vrea.
Doamne, vai cât aș vrea.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința arzătoare și neputința unui poet de a ajunge la iubita sa, închisă într-o cetate de un domn veninos. El își exprimă admirația și disperarea, subliniind imposibilitatea de a o elibera și de a-i cânta frumusețea.