Eu singur nu-s. În foișoare-nalte
nu mă-ngropară lacăte, nici chei.
Vorbesc cu mine crengile de tei
și serile și toate celelalte.
Un pui de vânt sub cușmă ascunsei
și-n buzunar un munte să-mi tresalte.
Și dacă zeii tac prea sus, încalte
cu șoimii glăsui și cu norii mei.
Mai bate un luceafăr la fereastră,
mai dă un cântec buzna-aici pe horn,
mai cade-n prag o pasăre măiastră,
sau vreo tristețe sună lung din corn.
Nu, singur nu-s în lumea mea albastră,
mă-ncurc prin voci oriunde mă întorn.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de a nu fi singur, chiar și în momentele de izolare. Natura și elementele spirituale devin companioni, umplând golul singurătății cu voci și prezențe subtile.