Din tot, ne-a mai rămas aieve
Acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecați în piatră sură,
Cu pumnii strânși, tăcem din gură.
Strângând din dinți, primim de-a valma
Scuipatul, fierea și sudalma.
Când ne-mbrâncesc și când ne-njură,
Cu pumnii strânși, tăcem din gură.
Ei – zidul, beciul, temnicerii.
Noi – numai cremenea tăcerii.
Ei – lanțuri și bătăi și ură.
Noi – uriaș îngheț pe gură.
Ne linge frigul pe ciolane,
E foamea cuie și ciocane.
Și orice zi e-o mușcătură
În hoit. Tăcem, tăcem din gură.
Tăcem, parcă tăceam de veacuri
Ca niște funduri vechi de lacuri.
Tăcem sub fier, sub piatră dură –
De mii de ani tăcem din gură.
Deasupra vremii și genunii
Tăcem ca spinii și tăciunii.
Tăcem ca lama de custură.
Cu pumnii strânși, tăcem din gură.
Tăcem, dar noaptea, sub celule,
Vuiesc torente nesătule.
Un tunet bubuie departe,
Se darmă parcă ziduri sparte
Și parcă lanțuri cad în zgură..
Noi așteptăm, tăcem din gură.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de tăcere impusă, o rezistență pasivă în fața opresiunii. Deși exterior domină tăcerea, în interior mocnește speranța unei schimbări, a unei eliberări viitoare.