În piept gangrenele epocii
și tot trecutul nostru pământean,
ne-apropiem de zâmbetele rocii,
care-au țâșnit din daltă și ciocan.
Cu pași ușori, să nu jignim această
seninătate grea de armonii,
cu moartea înviată-n piatră castă
și viața împietrită-n simetrii.
O, cum am vrea să deșteptăm în linii,
cu gesturi moi și mângâieri de lut,
tăcerea pietrei, liniștea luminii
de dincolo de geamăt și sărut.
Și piatra care curge-n coapse line
sau marmora făcută moale gest,
nepăsătoare pasului ce vine,
sus, peste noi, surâd și mai celest.
Și mare milă-ncepe să ne-apese
de recile, seninele statui,
pe buze cu săruturi neculese
și-n ochi cu fericire care nu-i.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a impactului artei asupra percepției noastre despre viață și moarte. Statuile devin simboluri ale unei frumuseți reci și nepăsătoare, contrastând cu efemeritatea sentimentelor umane.
