Radu Gyr – Scrijelari Pe Un Cuțit

Arșița încremenită
într-un fier ca-n stalactită,
așchie de-azur, cu stele,
otrăvită-ntre prăsele.
Gușter, scris în luminiș
de oțele cu tăiș,
fulger viu de pui de știucă,
plisc de pasăre haiducă.
Buza care stă s-alinte
cu sărutul junghi și dinte.
Zâmbet, lin sub mângâiere,
lunecos ca o muiere,
și la ură: colț și limbă
de năpârcă de oglindă,
gheară scursă în văpaie
să scobească-n măruntaie.
Lamă, țurțure subțire,
nălucire de safire.
Oblojeau la brâu străbunii
gheața ta ca sticla lunii,
sau te răsuceau, urzică,
în crin alb de ibovnică
sărutată, cu prihană,
de cocon străin pe geană.
Ci eu plâng bicisnic, iască,
vierme, tângă muierească.
Mă târăsc sub aștri sterpi
lângă râme, lângă șerpi.
Lacrimi, stropi de putregaie,
mor pe muchea ta bălaie,
iar sărutu-mi se prelinge
pe tăișuri și se stinge.
Hai, cuțit, custură nouă,
taie funia de rouă
ce mă-nnoadă de tristeți,
de venin și dimineți.
Taie-mi sfoara de narcise,
că mă leagă strâns de vise,
și retează-mi scrânciobul,
că-mi leagănă cântecul.
Spintecă-mi știubeiele
din piept. Curcubeiele.
Intra-n coastă și-mi sfâșie
steaua asta de hârtie.