Pe iazul plin de broaște dolofane,
sub zumzete albastre de țânțari,
cine bătu lumina-n ținte mari
și-a răstignit-o-n candide piroane?.
Când au ieșit din mâini de aurari,
din dălți subțiri și gingașe ciocane,
genunchi plăpânzi, călcâie diafane
și umeri goi de heruvimi amari?.
Sau poate noi, iubito, cine știe,
cuprinși în brațe-ntr-un amurg de veac,
ne-am înecat pe-un fund de veșnicie.
și-acolo unde ochii noștri zac
o taină, un crâmpei de duioșie
aprinse albe candele pe lac.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă idilică pe un lac, sugerând o iubire eternă și o pierdere în timp. Imaginile evocă frumusețe și melancolie, sugerând că dragostea și natura sunt interconectate într-un ciclu veșnic.