Am capul trist al palidei Meduze,
Năpârcile-ndoielii-n păr se-nnoadă
și sub o rece crustă de zăpadă
banchizele polare-mi dorm pe buze.
Obrazul meu e-o stranie arcadă
în ea-mi zidesc tăcerile ursuze
și din adâncuri ce mocnesc în spuze
ies lupii întrebărilor la pradă.
Iar ochii mei – magnifice safire,
înghețuri verzi – sunt platoșa ori scutul
cu care mă păzesc de amintire;
că de-i întorc, o clipă, spre ținutul
unde-am golit otrava din potire,
prefac în stânci și-n piatră tot trecutul.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie profundă și izolare, folosind metafora Meduzei pentru a ilustra incapacitatea de a face față trecutului. Personajul se protejează de amintiri dureroase, transformându-le în piatră pentru a evita confruntarea cu otrava trecutului.