Scrâșnesc asemeni marmurii severe,
împotrivită asprelor ciopliri.
Cer gingășia dălților subțiri
să-mi deie feciorească mlădiere.
Cuțitul moale-al dulcii opintiri,
tăind prin piatră până în artere,
îl simt ca un sărut și-o adiere,
sculptându-mă din calde tresăriri.
Unduitoare, galeșă statuie
cresc și mă-nalț pe bolovanii mei.
Dar când securea vrea să mă supuie,
cu izbituri năprasnice în stei,
în loc de limpezime care suie
din țăndări scapăr crâncene scântei.
Sensul versurilor
Piesa explorează procesul de transformare și creație prin metafora sculpturii în marmură. Vorbește despre rezistența la forțele brutale și despre găsirea frumuseții și a sensului în durere și transformare.