Alături de temniță, pe-o rană, pe-o coastă,
cimitirul nostru tace, adastă,
asteaptă sicrie sărace
cu număr de smoală scris pe capace.
Cimitir fără iarbă, doar humă
ocolit ca o molimă neagră de ciumă,
cimitir fără poveste
unde nu-ngenunchează neveste,
unde mame nu plâng,
unde nu s-aud lacrimi de orfane.
Crucile strâmbe și schioape
vrură să fugă, să scape,
dar numai o clipă rebele
– parcă somate de sentinele –
au stat… s-au supus,
au ridicat mâinile în sus.
Uite, gardianul le pune în fiare
pentru încercare de evadare!
Cât este ziua de lungă,
vântul le numără-n dungă:
cinci, zece, treizeci, toate la fel.
Toți deținuții prezenți la apel,
toți aliniați pe tapsan
ca la inspecția domnului Prim-Gardian.
Cât este seara și umbra,
cimitirul tainelor umblă.
Cât este noaptea de-naltă,
cimitirul tainelor tresaltă.
Când luna iese pe coame,
crucilor parcă le e foame,
și-n gropi de nămol, osândiții,
flămânzii, lihniții, trudiții,
cu brațele-ntinse spre lună
cer pâine caldă și bună.
Când stelele cad fumegânde,
crucile-s haite flămânde
și gropile șoptesc între ele-n șoapte:
– Hei, mâine sau poimâine noapte,
poate-or sosi să scrâșnească-n noroi
și cinci sute treizeci și doi
sau opt sute șapte…
(Închisoarea Aiud).
Sensul versurilor
Poezia descrie un cimitir al deținuților, un loc sumbru și uitat de lume, unde chiar și crucile încearcă să evadeze. Deținuții morți, înfometați și truditori, își găsesc odihna veșnică într-un loc lipsit de compasiune, unde chiar și după moarte sunt numărați și controlați.