Aurora verde
– ciută de safir – ne
scrie drum sub cer
de rodie și smirne.
Brazii: cneji albaștri,
merg la vânătoare.
Zodiile, aștrii:
pajuri rotitoare.
Peste conifere
și zăpezi cărunte,
cremenea: o frunte,
evul: o tăcere.
Jepii-nalță cornul,
praștii, ferăstraie.
Vinete burhaie
taie Capricornul.
În prăpăstii arde
cerul mai fierbinte.
Rănile: cocarde,
viață, înainte.
când pe sub cascadă
cu lumină rece,
tinerețea trece
caldă, ca o spadă.
Râpa dacă fierbe,
sângele dezghiocă
înapoi, pe rocă,
harfe lungi și jerbe.
Sus, pe vârful estic,
soarele ne-ntinde
botu-i de oglindă
și de cerb domestic.
Zimbri de granituri
ne cad la picioare.
Lângă noi, zenituri
gudură izvoare.
Viezurii ferigii
vin să ne sărute
gleznele durute:
medalii, efigii.
Doar inima, – încă
floare a reginii –
a rămas pe stâncă,
Și-o culeg străinii.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj montan sacru și atemporal, unde elementele naturii se împletesc cu simboluri cosmice și mitologice. Inima, simbol al esenței, este vulnerabilă și expusă influențelor externe.