Ce taur tânăr soarele-n amiază,
cum îi palpită nările-nroșite!
Prin aer parcă fuge și nechează
un joc de mânji cu aur pe copite.
Și-a dezgolit gradina, femeiește,
un pântec vegetal care tresare.
Azurul pur ca un himen plesnește
în cosmica, vibrânda deflorare.
Iar noaptea se aud sunând în astre
galopuri mari și aspre, ca prin stepe..
Inima mea, mai ai trăsuri albastre?
Mai crești și astăzi herghelii sirepe?.
Aprilie, zadarnic mai împrouri
porțile tale sparte și oloage.
Dau foc la grajdul putred cu mârțoage
și-arunc în flăcări resturi de landouri.
Sensul versurilor
Poezia descrie un peisaj dezolant, marcat de trecerea timpului și pierderea vitalității. Imaginea inițială a forței și a exuberanței se transformă într-una de declin și distrugere, sugerând o pierdere a speranței și a frumuseții.