Spre-a dăinui, în veci, iubirea mare,
Ce-al tău poet, Ronsard, ți-a închinat,
Cum tu, cu frumusețea-ți, mintea i-ai furat
Și l-ai înlănțuit, fără scăpare.
Și ca, în veac, urmașii să afle, fiecare,
Cum chipul tău, în sânge, deplin mi-ai strecurat,
Că-n inima-mi, el singur stăpân a existat,
Îți dau această argintúră, spre păstrare.
Trăiește-ndelungat, în tinerețea-i verde.
Nici eu, după-a ta moarte, în veci nu te voi pierde,
Fiindcă-n-al meu cântec, mereu te-oi ține-n viață.
Prin grija mea, din lucruri prin vremuri adunate,
Iar tu vei trăi veșnic, ca Laura măreață,
Cât timp vor fi pe lume o pană și o carte.
Sensul versurilor
Piesa este o declarație de dragoste eternă, inspirată de frumusețea muzei și de puterea artei de a învinge timpul. Poetul promite să o păstreze vie în versurile sale, asigurându-i un loc veșnic în istorie.