Îl modelam cu mâini nevinovate
În fiecare iarnă, cu ardoare.
Cu omu-i făuream asemănare
Din a zăpezii albă puritate.
Avea cap, ochi, nas, gură şi picioare,
Iar mâinile-i erau improvizate
Din mături sau undrele răsfirate
Din văduvite şipci de pălimare.
Ne bucuram atunci, cu bucuria
Ce-o gustă din belşug copilăria;
Dar ne-ntristăm la fel ca omul mare.
Şi ne durea că nu aflăm secretul
Că nu îngheţul ci prea blândul soare,
Îl omorau încetul cu încetul.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintirile copilăriei legate de construirea unui om de zăpadă. Bucuria inocentă a copilăriei se împletește cu tristețea inevitabilă a dispariției omului de zăpadă odată cu venirea primăverii, simbolizând natura efemeră a lucrurilor frumoase.