Este mereu la fel în clipă și în veac,
Este mereu ca într-un vis fără să fie niciodată vis.
Stăm lângă țărm, la începutul serii,
Cu fața către larg.
Iar valurile vin spre noi, fără priviri, amare și străine,
Spre noi care privim, uitați,
Vin fără de odihnă, rânduri după rânduri, reci,
Urlând sub cerul fix.
Se năpustesc nestăvilit spre noi
Din largul cenușiu și înspumat al mării fără orizont,
Însă mereu, ca într-un vis fără sfârșit,
Nu ne ajung.
De parcă lumea noastră nu ar fi a lor
Și nu am face parte din același timp,
Într-o hotărnicire fără de hotar,
Într-o nețărmurire scrisă pe un țărm,
În coprezența unor crâncene absențe.
Iar lacrimile noastre, drepți pe țărm și nemișcați sub cer,
Nu au soroc.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema eternității și a repetiției, juxtapusă cu sentimentul de distanță și absență. Imaginea mării și a țărmului devine o metaforă pentru timpul care trece implacabil, dar care nu ne atinge cu adevărat, lăsându-ne într-o stare de melancolie și contemplare.
