Spălându-mi fața și ochii
În van cu mirul ceruit
Lângă castelul Sfintei Dochii
Cu Eminescu am venit.
Și oprindu-mă din drum
Sub teiul înflorit
N-a mai venit nicicum
Chipul care l-ai dorit.
Cum te cobori în vale
Lângă codrul cu izvor,
Tu îți faceai, Mihai, cale
Să scrii versuri de amar.
Iar atunci în crângul des
Freamătă plopii-n amurg
Dacă nu te-a înțeles,
Din ochii-i lacrămile curg.
Sensul versurilor
Piesa evocă o stare de melancolie și nostalgie, inspirată de figura lui Eminescu și de peisajele naturale. Vorbitorul își amintește de o prezență dorită care nu mai apare, reflectând asupra tristeții și inspirației poetice.