Am întâlnit un călător dintr-un ținut uitat,
Care a zis – „Picioare mari din rocă dură,
Dar fără trunchi, stau în pustiul cel uscat..
Și-alături pe nisip, un chip c-o încrețită gură
Și cu un rânjet de monarh înverșunat,
Spune că cel ce l-a sculptat a cunoscut
Acele pasiuni ce încă sunt și că le-a imprimat
Cu mâna pe statui, iar inima le-a susținut;
Și sunt pe piedestal niște cuvinte:
Eu sunt Ozymandias, un Rege peste Regi;
Tu cel Puternic, privește ce-am creat și te-ngrozește!
Nimic nu va dura. Ruina-aceasta mare
De vreme fi-va măcinată, și firește,
Nisipul sterp se va întinde până-n zare”.
Sensul versurilor
The poem reflects on the fleeting nature of power and the inevitable decay of even the grandest empires. It highlights the contrast between the ruler's ambition and the ultimate insignificance of his achievements in the face of time.