Unde te-ai dus, o, duh al Frumuseții,
Care cu mândrele-ți culori sfințești
Oricare gând și chipuri omenești?
De ce ne lași pustie valea vieții,
Sub stăpânirea beznei și-a tristeții?
De ce nu-i soarele mereu
Peste izvoare curcubeu?
De ce se stinge tot ce îndrăgești?
De ce vin spaima și mormântul
Să ne întunece pământul?
De ce-n a omului făptură
E loc și de iubire și de ură?
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a frumuseții și a bucuriei, punând întrebări despre prezența suferinței și a morții în viața umană. Se reflectă asupra dualității condiției umane, unde iubirea și ura coexistă.