Hai, biată inimă, ci hai, bătrân complice,
Boi nou dă arcurilor tale triumfale;
Tămâie grea altarelor de trei parale;
Acoperă cu flori prăpastie şi-aş zice:
Hai, biată inimă, ci hai, bătrân complice!.
Înalţă-ţi, dascăle, spre Domnul psalmodia,
Zi-i, orgă răguşită, imnuri sunătoare;
Îmbătrânitule, dă-ţi fard pe urticare;
Ascunde-ţi, zid, sub ţoale brune igrasia;
Înalţă-ţi, dascăle, spre Domnul, psalmodia.
Sunaţi, voi clopoţei, sunaţi şi clopote!
Că visul neînchipuit s-a întrupat,
L-am strâns în braţe: Fericirea, -ntraripat
Rătăcitor ce omului nu-i spune: apropie-te,
Sunaţi, voi clopoţei, sunaţi şi clopote!.
Şi remuşcarea-n dragoste: o ştie-oricine.
Fericirea-a păşit la braţ pe lângă mine;
Dar Soarta nu cunoaşte nici un compromis;
În fruct se află viermele, trezire-n vis.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a fericirii și inevitabilitatea remușcărilor. Soarta implacabilă și compromisurile vieții sunt teme centrale, sugerând că chiar și în momentele de bucurie se ascunde un sâmbure de amărăciune.