Grasa și Adonis.
Într-un muzeu,
Într-o vineri,
Într-o doară.
Stând sus pe soclu, face pe superbul,
trăgând cu coada ochiului la Venus,
dar ca și ea, deși mă cheamă Grasa,
îi înțeleg la fel de bine verbul.
Te-am priceput, frumosule, și-ascultă:
am și eu nurii,
conturi,
ca Afrodita.
Și la bărbați, că nu fac pe sfiita,
am decât dânsa trecere mai multă.
Și, pân-la urmă, dacă e să fie,
o fi zeiță ea, dar eu sunt vie.
Nu sunt zgârcită, sunt și eu frumoasă,
sunt caldă, dornică, docilă, nu sunt cață,
sunt poate decât ea puțin mai grasă,
și de aceea eu ți-o spun în față:
ăi fi frumos,
ăi fi viteaz în lupte,
dar ce folos, frumosule Adonis,
că ai o mână, și-alte „chestii” rupte!.
Post scriptum:
Doamne, și ce mult îi plăceau napolitanele „Aida”!.
Sensul versurilor
Piesa prezintă o perspectivă ironică asupra standardelor de frumusețe, comparând o femeie obișnuită cu zeița Afrodita și cu Adonis. Ea își afirmă valoarea și autenticitatea în ciuda imperfecțiunilor fizice, criticând superficialitatea și idealurile neatinsibile.