Cărțile sunt iar pe rafturi îndepărtate, rupte.
Stau suspendată de perete, ca un tablou.
Nimeni nu m-a mai tras de păr.
Îmi țintuiră un cui în inimă, ca să nu mă mișc.
Străpunseră, nu-i așa? pasărea de pe zid,
Dar îmi menajară ochii;
Este adevărat că ei sunt inerți
ca degetele mele, în aceeași stare.
Versurile pe care voi fi putut să le scriu
se înspicară în cheaguri albastre.
Ce monotonă-i marea!.
Picioarele mele nu mai fac un pas.
Sângele meu plângând,
Copiii țipând,
Bărbații murind,
Timp alergând,
Lumini strălucind,
Case urcând,
Bani circulând,
Bani decăzând.
Iubiții trecând, și trecând,
Pântece explodând,
Impuritate crescând.
Ce monotonă-i marea!.
Încercai să-mi aprind din nou o țigară.
De ce nu mai moare poetul?
De ce inima se dilată?
De ce cresc copiii?
De ce această mare stupidă n-acoperă cu totul case?
De ce există acoperișuri, inundații?
De ce se scriu scrisori și există jurnalul?
Ce monotonă-i marea!.
Sunt întinsă pe-o pânză ca o grămadă de fructe putrezite.
Dacă aș mai avea unghii,
Mi-aș îngropa degetele în acel spațiu alb;
Îmi toarnă o pulbere de sare în ochi;
Această mare, această mare nu se prelinge pe obraji.
Mi-e atât de frig și nu am pe nimeni..
Nici măcar prezența corbilor.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de apatie și deznădejde față de viață. Vorbitorul se simte inert, captiv și copleșit de monotonia existenței, reflectând asupra efemerității vieții și a inevitabilității morții.
