Pär Lagerkvist – Nelinistea

Nelinistea, nelinistea, e partea mea de moștenire,
rana ce-o port în gâtlej,
țipătul inimii mele în lume.
În palma aspră a nopții,
un nor spumos se încheagă;
și păduri se ridică
și-aspre înălțimi,
aride, spre bolta
atrofiată a cerului.
Cât de aspru e totul,
cât de încremenit, de negru și nepăsător!.
Înconjor această-ncăpere obscură pipăind-o
și simt muchia vie a stâncii sub degete,
îmi zgârii până la sânge mâinile ce le ridic
către zdrențele-nghețate ale norilor.
unghiile ce mi le smulg,
mâinile rănite ce mi le jupoi, dureros,
de piatra munților, de scoarța pădurilor sumbre,
de oțelul negru al cerului,
de pământul rece!.
Spaima, spaima am moștenit-o,
și rana-n gâtlej,
țipătul inimii mele în lume.
Morman puturos de gunoaie,
în care și eu putrezesc hohotind,
mareata, radioasa viață,
iubită nebunilor și a cadavrelor!.
Îmi râd de tine cu gura plină
de sânge și urlet
surd!.
Ah, îți arunc în față hohotul meu!
Scuip către bolta imundă a cerului,
Pe râtul palid al stelelor!.
Și să presari, tu, soare, galbene paie,
pe pământ, pentru toți,
pentru noi, istoviții, -nghețații,
instoviții, – nghețații..
Eu mă voi așterne să cânt.
Dulce e mâinilor mele palide, reci,
fiece pai de pe lume.