Luceafărul senin răsare,
Umplând de vis văzduh și mare…
Pătruns de focul lui cel blând,
Un strop s-aprinse, tremurând;
Și stropul, lacrimă-nstelată,
Vorbi spre steaua depărtată:
“Aș vrea să mă înalț la tine,
Dar lumea ta e sus, prea sus,
Și-n noaptea undelor haine
Rămân cu dorul meu, nespus.
Și totuși, simt cum mă străbate
O rază din puterea-ți lină –
Greu luptă valurile toate
Să-mi stingă visul de lumină.
Dar cad, se farmă, istovite
De furtunatecul lor joc,
Și-n fundul mării liniștite
Eu reapar senin în loc.
Eu sunt un vis, dar teamă nu-mi e
De vânt, de unda răzvrătită,
Cât timp te văd deasupra lumii
Lucind eternă, liniștită…
Dar, cum te pierzi întunecată,
Apune-trist a mea scânteie, –
Cu raza ta mă nasc deodată,
Cu dânsa viața-mi se încheie”.
…O, steaua mea, alungă norii,
Să-ți sorb clipirile senine,
Să trec prin furia vâltorii,
Cu ochii țintă către tine!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința arzătoare de a atinge un ideal, de a se ridica la înălțimea unei aspirații. Vorbitorul este conștient de dificultățile și obstacolele întâmpinate, dar rămâne fidel visului său, găsind forță în imaginea idealului.