Nu mai surâde nopții ce-n mine a pătruns,
Vai, de ce port de-a pururi o frunte-ntunecată?
De ce zâmbirii tale nu-i pot găsi răspuns?
Cu ochii uzi cerși-voi Destinului un dar:
Să nu cunoști ce-i plânsul, copilă fără pată –
Ori, niciodată lacrimi să nu verși în zadar.
Tu vrei să știi ce chinuri și-au stors în mine firea,
Înveninând izvorul plăcerii pământești.
De ce vrei să descoperi și să cunoști durerea,
Pe care nici tu, sfânto, nu poți s-o îmblânzești?
Tu, poate, crezi c-amorul sau ura ce nu iartă
Sfărmat-au lira dulce din sufletu-mi pribeag.
Iubire, ranguri, nume: deșertăciuni șirag –
Nu ele mă făcură să blestem a mea soartă –
Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag.
Ci-i un urât de moarte, ce naște pentru mine
Din tot ce-aud sau pipăi cu stinsele-mi lumine –
Frumosul nu-mi mai place; iar ochii tăi – chiar ei –
Abia mai au un farmec de-o clipă-n ochii mei.
De-ar ocoli cu anii pământurile toate,
Să fugă de el însusi niciun pribeag nu poate –
De-a pururi simt pe suflet un aspru bici de rele:
Neadormitul demon al gândurilor mele.
Să scânteie plăcerea în ochii fiecărui!
Să guste alții-n tihnă din cupa ce le-o dărui!
Râzând, plângând de multul fior și nebunie,
Viseze că norocul va ține-o vecinicie!
– Ci eu atât aș vrea:
Să n-aibă-o deșteptare asemeni cu a mea.
Eu câtă să cutreier ținut după ținuturi
Și-al amintirii blestem să mă urmeze-n drum.
Zadarnic fug de dânsul, în van încerci să-l scuturi
O mângâiere numai mi-a mai rămas de-acum:
Să știi – de-ar fi să-ntâmpin un nou potop de rele –
C-am încercat odată pe cel mai greu din ele.
Dar care mi-i restriștea, mă-ntrebi? Ah, nu-ntreba,
Mai bine sfântul zâmbet pe chipul tău readu-l.
O, suflete, zâmbește mereu și nu căta
Să rupi un val sub care găși-vei numai iadul.
Sensul versurilor
Piesa exprimă suferința profundă a naratorului și dorința ca Ines să fie ferită de durerea pe care el o resimte. El este bântuit de amintiri și un sentiment de nefericire, dorindu-i lui Ines o viață lipsită de această povară.