Aristotel, ai fost îndrăgostit?
În Metafizică și-n paradigma ispășirii
ai pus, timid, și picătura… fiorului?
Sau a iubirii?
În Lykeonul tău peripatetic,
ce te-mbăldea spre Etică,
te împlinea privirea mută,
contemplativ-estetică?
Virtuți și vicii, De Insomniis…
Au fost de-ajuns?
Femeii care-n suflet ți-a pătruns
i-ai spus ce simți? Ai mângâiat-o din priviri?
Ai dus-o-n gând spre rătăciri înmiresmate?
I-ai așezat pe gleznele subțiri
mulțime de cuvinte-nfiorate?
I-ai fost amant în vise complicate?
I-ai spus ce simți când o respiri?
Ai vrut s-o ai doar pentru tine,
De Somno et Vigilia?
I-ai spus Despre culori, de Lucruri auzite?
Ai plâns când clipe nesfârșite
încremeneau în părul ei, ca o chemare,
când fiecare întrebare
adăpostea dorințe mute?
Ai căutat pe buzele-i tăcute
Ventorum Situ et nominibus?
De Lineis Insecabibilus?
Te-ai amăgit? Ai fost nebun?
Ai dat speranțelor parfum?
Chiar dacă timpurile nu-s la fel…
Sunt sigur! Ai iubit, Aristotel!
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea iubirii prin prisma filozofiei lui Aristotel. Se întreabă dacă marele gânditor a experimentat fiorul iubirii și cum și-ar fi exprimat sentimentele, chiar dacă timpurile și conceptele par să difere.