Pablo Neruda – Odă Frumuseții Mele

Cu inimă pură, cu privire
limpede,
te slăvesc, frumusețe,
stăvilind sângele meu,
pentru ca, unduind, să țâșnească
linia, conturul,
pentru ca
tu să-mi pogori în cântec
ca-ntr-un tărâm de păduri sau de spume:
în miresma pământului
sau în muzica mării.
Frumoasa mea nudă,
la fel
sunt picioarele tale-arcuite
de-o pală străveche
de vânt sau de zvonuri,
precum
sunt urechile tale
scoici mititele
ale splendidei mări americane.
La fel sânii tăi
de împliniți, doldora
de lumina vieții,
sunt ca și
pleoapele tale fremătătoare,
ca de grâu, ce acoperă sau dezvelesc
tărâmurile-adânci ale ochilor tăi.
Linia ce desparte
spatele tău
în pale tărâmuri,
se pierde și reapare
în două jumătăți,
ca de măr,
și șerpuiește despărțindu-ți
frumusețea
în două coloane
de aur aprins, de albastru gingaș,
pierzându-se la picioarele tale,
ca-n două boabe de strugure,
de unde iarăși se-aprinde și se înalță
dublul copac al simetriei tale,
foc înflorit, policandru deschis,
rod plin, ridicat
deasupra legământului mării
și al pământului.
Din ce substanță,
cuarț, agată sau grâu,
a fost trupul tău plăsmuit și s-a-nălțat
ca pâinea dospind
în dogoare,
și-a-nvederat
coline de-argint,
văi de catifea,
până ce-a rămas întipărită
forma ta de femeie puternică, gingașă?