Luminile ce fug de ele
Şi farmecul măreţei înfrunziri
Le chinuiesc, când ştiu că-s numai umbra
În care adăpost îşi caută
Hidoase vieţuiri.
Întunecimea lor le face totuşi
Să fie mândre că într-una
Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă,
Dar de mândria lor îşi râde codrul
Când ştie că pe el nu-l risipeşte
Nici furtuna.
Şi iarna, când frunzişul
Nu le mai turbură şi nu le umileşte,
Mai îndrăzneţ privesc, crezându-se stăpâne,
Dar strălucirea albă a zăpeziei
Le-neacă şi holbarea neagră
A lor o biruieşte.
Sensul versurilor
Piesa descrie scorburile copacilor, umbrite de frunziș și amenințate de intemperii, subliniind fragilitatea și efemeritatea lor în comparație cu codrul și forțele naturii. Ele se cred stăpâne iarna, dar zăpada le biruie.