Am răsfoit și eu volumul.
N-or fi frumoși poeții… Natural,
Altfel ar fi fost un cumul.
Dar mie,
Cei ce s-au apucat de poezie
Sunt toți, – până la ultimul, – strigoi.
Când mă uitam, pe rând, la fiecare,
Aveam, așa, o vagă presimțire
Că mă așteaptă o nenorocire.
Și când am dat, în fine, de propriul meu chip,
Era să țip
De spaimă și de indignare!.
Mă văd aici
Cu gura strâmbă, cu ochi mici
Cu nasul ca de cucuvea,
Cum te arată, când te uiți de-aproape
Oglinzile-nramate-n tinichea,
Cu sticlă verde care face ape.
Cum, ăsta-s eu?
Nu s-a făcut cumva confuzie?..
Mărturisesc că-mi vine greu
S-accept cu suflet împăcat această deziluzie.
De-aș fi știut
C-or să mă treacă în antologie
Cu-nfățișarea asta de mumie,
Mă apucam de la-nceput
De altă meserie!.
Și dacă-aș ști că reprezinți
(O, cap cubist și fără dinți!)
În loc de chipul meu cel viu
Expresia literaturii mele, –
Aș prefera să nu mai scriu!.
Când mi-au văzut ai mei portretul,
M-au câinat, cu mâinile la gură:
– Vezi dacă faci literatură?..
Iar biata mama m-a bocit,
Ca după asta nu mă mai mărit!.
La urmă, pentru-o confruntare decisivă,
M-am adresat unei vecine,
Femeie simplă și „obiectivă”.
Ea s-a uitat întâi la mine,
Apoi la el,
Prin ochelari cu ramă de baga’,
Și-a zis:
– E rudă cu mata?
Parcă aduceți puținel –
Ți-o fi bunica ori bunel..
Sensul versurilor
Piesa descrie dezamăgirea unui poet când își vede portretul într-o antologie, simțindu-se caricaturizat și neatrăgător. El regretă că a ales o carieră literară și se teme de impactul negativ al acestei imagini asupra vieții sale personale.