Aseară, prin grădina amortită,
Din tufe de pelin cu frunze mici
A apărut în taină un arici, –
O mică vietate ghemuită.
Copiii l-au zărit de pe cerdac
Cum se mișcă domol pe subt gutui,
Și toți au alergat în jurul lui.
Iar el a-ncremenit pe loc, posac,
Cum îl prinsese vremea pe cărare, –
Ca o perniță sferică în care
O fată rea ca să se joace
A-nfipt o sumedenie de ace.
Am alungat copiii să se culce
Și-n înserarea limpede și dulce
Ce se lasă din cer incetinel,
Am stat acolo singură cu el.
Și mă-ntrebam pe gânduri: Oare, cum
A fost făptura-i la-nceput de lume?
Din care veacuri înecate-n fum
Porni el oare, ca un scai, la drum,
Să se oprească-n dreptul meu anume?
Ce vânt vrăjmaș și mohorât
Ca pe-un măcieș pitic l-a scuturat,
De-a mai rămas dintr-însul doar atât:
Un ghem de spini, ostil și speriat?
O fi având el oare pui?
Ma-ntreb, deși nu pot pricepe:
Cum sug ei fără să se-nțepe
În ghimpii lui?..
Când a simțit că-i singur doar cu mine
Și nici un dușman dinspre casă nu mai vine,
A scos cu frică de subt el
Un bot timid și mic, ca de cățel,
Și cu instinctul lui obscur
A explorat terenul împrejur.
Și-abia ciulindu-și țepile pe spate, –
Pe subt petunii grele de parfum,
Atras de noapte și singurătate
Și-a căutat încet – încet de drum..
S-a mai oprit în magheran o dată
Ca subt indemnul unei tainice porunci,
Apoi a dispărut pe subt poiata…
Și nu l-am mai văzut de loc, de-atunci.
Sensul versurilor
O întâlnire nocturnă cu un arici într-o grădină liniștită stârnește reflecții asupra originii, vulnerabilității și singurătății creaturii. Observatorul uman simte o conexiune empatică cu micul animal, pierdut în noapte.