Păşeşte uşor, că ea este pe-aici
Acoperită toată de zăpadă
Vorbeşte-ncet, plăcerea să nu-i strici
S-audă florile cum cresc grămadă.
Şi-avea un păr de aur ce lucea,
Ici-colo doar câte-o şuviţă brună,
Frumoasă şi prea tânără era
Să cadă aşa devreme în ţărână.
Era ca crinul alb, imaculat,
Dar n-a înţeles că întreaga ei fiinţă
Într-o femeie brusc s-a preschimbat
Căci a crescut suav, cu prisosinţă.
Sicriu de lemn şi piatră foarte grea
Îi stă pe piept şi aspru o striveşte
Şi simt acum că am inima rea
Când ea acolo jos se odihneşte.
Tăceţi, tăceţi, că n-aude ce-i zici,
Ori vreun sonet sau lira ce mă îngână,
Dar viaţa mea e îngropată aici
Şi-acoperită bine cu ţărână.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă și regretul cuiva care a pierdut o persoană dragă, tânără și frumoasă. Vorbitorul deplânge moartea ei prematură și sentimentul de pierdere ireparabilă, simțindu-se vinovat și cu inima rea.