Credință și-ndoială, eroare și-adevăr,
Ca boaba unei spume, ușoare sunt și goale.
Opacă sau bogată în irizări de cer,
Această boabă-i chipul și tâlcul vieții tale.
Atâta duioșie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi și-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Și-acum,
De ce sunt toate ură și lacrimă și fum?
Puțină apă și puțină pâine
Și ochii tăi în umbră parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Și nici un cerșetor mai trist ca mine.
Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul și splendoarea.
Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Și-acum, ce sens plecarea?
Privește cedrul mândru: atâtea brațe are!
Dar nu ca să cerșească, ci ca s-adune soare.
Și limbi nenumărate au nuferii și crinii.
Vorbesc însă limbajul tăcerii și-al luminii.
Dă-mi cupa și ulciorul! Să bem fermecătoare
Făptură plămădită din rouă și eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe și ulcioare?
Sărmane om, nimica tu n-ai să știi vreodată.
Nimic din ce-nconjoară această oră tristă.
Încearcă să-ți faci Raiul, promis de zei odată,
Aici, căci altul poate dincolo nu există.
Să-ți faci puțini prieteni. Din tine nu ieși
Căci prea des falsitatea credința ne-o înfrânge.
Când ți se-ntinde o mână, înainte de-a o strânge,
Gândește-te că poate te va lovi-ntr-o zi.
Toți idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credința cu răni ce nu se vindec.
Mi-au înecat tristețea în vinul parfumat
Și mi-au vândut la urmă renumele pe-un cântec.
Mă dojeniți că veșnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios mă faceți. Și ce dacă-i așa?
Puteți orice să spuneți pe socoteala mea.
Îmi aparțin. Pricepeți? Și sunt ceea ce sunt!
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea vieții, oscilând între credință și îndoială, bucurie și tristețe. Vorbitorul reflectă asupra efemerității existenței și căută sens într-o lume plină de deziluzii, îndemnând la găsirea fericirii în prezent.