Miresme, cupe, harfe și bucle aurii
O, jucării sfărâmate de vreme, jucării!
Gând, faptă, renunțare, virtuți, căinți și rugi
Cenuși pe care timpul le spulberă, cenuși..
–
De mii și mii de veacuri se-nvârt în spații aștrii
De mii și mii de veacuri zori și-asfințituri sunt
Să calci ușor, căci, poate, fărâmă de pământ
Pe care-o sfărâmi, alt’dată era doi ochi albaștri
–
Tu ești bătrâna lume, palatul trist în care
Aleargă nopți și zile, spre moarte galopând
Și unde șahi de-a rândul visară fiecare
Mărire sau iubire – și s-au trezit plângând
–
Ieri dis-de-dimineață cu-o față ca o stea
Sorbeam parfumul nopții și vinul roz și ora
Ca perla-n scoică vinul așa intens lucea
Încât trezi deodată din somnu-i aurora
–
Ne-ai pus în suflet patimi adânci cât o vecie
Și-ai poruncit de-asemenea ca omul să se-abție
Nedumeriți ne zbatem între porunci inverse
Cum poți să-nclini o cupă, iar ea să nu se verse?
–
Te chinuiește gândul că faci mereu păcate
Din orice bucurie o vină ți-ai făcut
E fără rost tristețea, căci după moarte
Veni-va sau iertarea sau neantul absolut
–
Ascultă! Macii roșii își trag rubinul pur
Din sângele fierbinte al unui împărat
Iar vioreaua-și scoate culoarea de azur
Din ochi adânci de fată care-a iubit curat
–
Pe cei ce beau se spune că Cerul o să-i condamne
Cât adevăr e-ntr-asta, eu n-aș putea să știu
Dar dacă bătorii și-ndrăgostiții Doamne
Vor merge în iad, desigur că raiul e pustiu
–
Fii vesel, căci tristețea o să dureze pururi
Mereu aceleași stele s-or învârti-n azururi
Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă
–
Bea vin! Curând vei trece și tu supremul prag
Și nu vei lua cu tine nimic din ce ți-e drag
Aceasta-i marea taină: laleaua scuturată
Nu înflorește iarăși, o Saki, niciodată
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții, a plăcerilor și a tristeților inerente condiției umane. Invită la a trăi clipa, conștienți de trecerea implacabilă a timpului și de misterul morții.