XVI.
De timpuriu am trezit plăcerile,
de timpuriu mi-am aprins plopul;
cu mâna în fața mării am înaintat
și acolo singur l-am așezat:
Ai suflat și m-au înconjurat furtunile,
una câte una păsările mi-au luat –
Doamne, tu mă chemi, dar cum să plec?
Am privit în viitor lunile și anii
care vor reveni fără mine
și m-am simțit atât de rănit
încât încet mi-am simțit sângele țâșnind în sus
și picurând pe viitorul meu.
Am săpat pământul pe când eram vinovat
și tremurând am ridicat pe brațe victima
și i-am vorbit atât de blând
încât alene ochii i s-au deschis și-au picurat rouă
pe pământul unde vinovat eram.
Întunericul l-am aruncat în patul dragostei
cu ale lumii lucruri goale în mintea mea
și sămânța mi-am aruncat-o atât de departe
încât femeile s-au răsucit alene în soare și în dureri
născut-au din nou cele ce se văd.
Doamne, tu mă chemi, dar cum să plec?
De timpuriu am trezit plăcerile,
de timpuriu mi-am aprins plopul;
cu mâna în fața mării am înaintat
și acolo singur l-am așezat:
Ai suflat și mi-au tresărit măruntaiele
și una câte una păsările s-au întors!
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de vinovăție și sacrificiu personal. Naratorul se confruntă cu chemarea divină, dar este reținut de legăturile cu trecutul și de impactul acțiunilor sale asupra viitorului. În cele din urmă, găsește o formă de regenerare prin acceptarea consecințelor.