Cu primul strop de ploaie a fost ucisă vara
S-au umezit cuvintele care dădeau lumină stelelor
Cuvinte cu o singură destinație: Tu!
Spre cine vom întinde mâinile acum când timpul
nu ține seama de noi
Spre cine vom întoarce privirile acum când
liniile îndepărtate au naufragiat în nori
Acum când s-au închis pleoapele tale peste
priveliștile noastre
Și suntem – de parcă bezna a trecut prin noi –
singuri pustii de singuri
încercuiți de imaginile morții tale.
Cu fruntea- fereastră veghem suferința
cea nouă
Nu-i moartea care ne va doborî cât timp
Tu exiști
cât timp există-n altă parte un vânt pentru a continua
până la capăt
Să te-nveșmânte de aproape cum te-nveșmântă de departe
speranța noastră
Cât timp există-n altă parte
Câmpia verde pentru visul tău solar
Pentru a depune mărturie
Nu-i moartea pe care o vom înfrunta
Ci doar întâiul strop al unei ploi de toamnă
Un sentiment confuz
Aburul pământului umed în sufletele noastre
care încet-încet se depărtează
Și când nu-i mâna ta-n mâinile noastre
Și când nu-i sângele nostru-n venele visului tău
Lumina pe cerul deschis
Și muzica-n adâncul nostru, o! melancolică
Trecătoare cât vom mai fi pe lume
Aerul umed e ceasul toamnei de adio
Reazemul amar al brațului căzut în amintire
Care apare când noaptea înaintează pentru a ne despărți
de lumină
În spatele ferestrei care privește spre
mâhnire
Care nu vede nimic
Pentru că de pe acum a devenit muzică mister flacără
Bătaie a pendulei în zid
Pentru că de pe acum a devenit
Poezie vers cu alt vers ecou paralel
cu ploaia lacrimi și cuvinte
Cuvinte nu asemenea celorlalte însă și acestea cu o singură
destinație: Tu!
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea și pierderea cuiva drag, folosind metafore ale toamnei și ale morții. Vorbitorul reflectă asupra absenței persoanei iubite și asupra impactului pe care această pierdere îl are asupra sufletului său, transformând durerea în muzică și poezie.