Când l-au închis după zăbrele
Și paznicii l-au petrecut
L-au despuiat de toate cele,
De tot sărmanul lui avut.
L-au dus așa-ntre răzvrătiții
De după zidul fără glas,
Dar și-au uitat nenorociții
Că gândurile i-au rămas.
Nebănuitul lor tezaur
Nebunii-ntreg i l-au lăsat
Și-n giulgiul lor tivit cu aur
El sufletul și-a-mpresurat.
Zadarnic bate din aripa
Și-n goană moartea-i dă fiori,
Zadarnic huhurezii țipă
Din turla negrei închisori.
În mândră vrajă se desfată
Ungheru-ngust și nevoiaș
Și-i o grădină fermecată
Chilia de pușcăriaș.
Iar dacă, tainic, câte-o rază
Coboară tremurând pe pat,
Ea-nfiorată luminează
În visul unui împărat.
Sensul versurilor
The poem depicts a poet imprisoned, stripped of his possessions, but whose mind and imagination remain free. Despite the harsh reality of his confinement, he finds solace and beauty within his thoughts, transforming his cell into a magical garden and escaping into dreams.