Nord – În Vintrele Bestiei

E-ntunericul greu și-apasă crâncen:
Un apogeu. Apa se strânge-n
Plămâni prin nări, omorând nori.
Aici nu sunt sori, doar eternul rânced
Ce mă frânge și-atunci când
Mă-neacă, mă-mpacă zicând:
„Te poartă bestia-n vintre
Căci și tu porți bestia-n vintre.”
E-ntunericul greu și-apasă crâncen:
Un apogeu. Apa se strânge-n
Plămâni prin nări, omorând nori.
Aici nu sunt sori, doar eternul rânced
Ce mă frânge și-atunci când
Mă-neacă, mă-mpacă zicând:
„Te poartă bestia-n vintre
Căci și tu porți bestia-n vintre.”
În pântecele viu, așteptând orb să mă nasc mort,
Fără să știu dacă nu e prea târziu acum
Când doar ecouri îmi răspund (uneori).
Unele mă bucură, unele dor.
Undele mă bucură, vrând să răstorn
Monstrul ce doarme-n care eu dorm.
E-o cale de om, eu – carne de tun.
Nu pot să calc căci mai rău m-afund.
În mare m-arunc și sunt tot în chit
Și sunt tot închis, de apa învins.
E apă în vis, mă apăr în van
Cu scânduri și oase ce-mi stau paravan.
Aici e casa mea-n burta asta flămândă
Așteptând să pătrundă aer, foc
Dar n-are loc nici aerul meu,
Nici scânteia mea în aerul greu.
Aurul – seu – și catifea-n piele,
Nu știu giuvaere și nu știu nici perle.
Nu știu decât eu căci nu știu decât eu
Câte sunt umbre și câte sunt stele.
Ce-i sun în stern e golul comun.
În golu-i rămân eu (omul), stăpân
El mie și, când mă lasă strajer
Măruntaielor lui, mă lasă să cer
O Eva și-un șarpe. Lui nu-i pasă și-arde
Mocnit interior cu mine cu tot.
Cuvinte nu pot să iasă și din
Vintre nu pot să ies și prind
Bestia-n mine și arde mocnit și
Doare cumplit: e bestia-n mine!
Și naștem, murim, înviem și trăim.
Eu lui străin, el mie străin.
În vintrele bestiei ard mocnit și
Doare cumplit în vintrele bestiei.