Atunci, iarna se sfârșea. Acum începe.
Eu, tot pe trupul tău rămân și simt
cum se răcește unghia-ți de-argint.
Nimeni să nu mă-ntrebe.
Frumoasă frunte ai, ființă plană,
atât de suptă de Orizontală.
Tu, dulce rană fără de prihană,
tu străvezie, moartea mea de gală.
E-un martie-noiembrie perpetuu.
Confuzie de anotimp. Doar tu
ești linia care unește totul,
pe care vin spre tine de-a înotul.
Sensul versurilor
Piesa explorează o relație complexă, marcată de melancolie și o apropiere de moarte. Eul liric se simte legat de o persoană dragă, văzută ca o rană dulce și o moarte de gală, într-o confuzie perpetuă a timpului.