Era iarnă-n păduri,
urși albi – nămeții
moțăiau în scorburi adânci.
Din negre și crâncene crengi,
pădurea își suia pereții.
Umblam, obosiți de pași
prin zăpada cea grea.
Lângă noi străjuia
un copac, ca un cerb uriaș.
Gura ta pe-a mea s-a închis
și o flacără mi-a lucit sub pleoape,
ca și când, cu foșnet aprins,
o vulpe-ar fi trecut pe aproape.
Sensul versurilor
Piesa descrie un moment intim și romantic petrecut într-o pădure înzăpezită. Sărutul dintre două persoane este evocat printr-o serie de imagini puternice, sugerând o transformare interioară și o conexiune profundă cu natura.