Rămâne să-mi spun doar atâta: Nu vede. Ea nu.
Nu vede cum iarba albastră în negru trecu.
Nu-mi vede mirarea, nici umărul care cade
ca ultimul fruct al acestor priveliști nomade.
Rămâne să umblu prin numele ei de Ioană,
prin numele-n care nu-ncape decât o consoană.
Rămâne să-i caut parabola frunții inerte,
deschisă doar celei mai canonizate oferte.
Ci, nevăzătore de-mi e, nu îmi e nevăzută.
Și, noapte de noapte, obsesia mea o sărută.
Și, noapte de noapte, mă-ntorc într-un neam de femei,
și noapte de noapte, reintru în pântecul ei.
Sensul versurilor
The poem explores the complex relationship with the mother figure, reflecting on her perceived blindness and the speaker's return to the maternal womb. It evokes a sense of longing and a cyclical return to origins.