Nu era lună-n noaptea ceea,
Nici o sclipire, nici un foșnet, nici
măcar suflare umedă-n mareea.
Noi singuri stăteam pe țărm, între nisipuri,
împleticiți în dragoste, răpuși
de-o contemplare fără chipuri.
Murise marea, mâna ta străină
îmi odihnea pe umăr, și
un sânge lenevos, ca o rășină,
trecea prin noi. Dar, ca la o răspânte,
deodată m-ai întors spre gura ta
-și marea, vântul, sângele-ncepu să cânte.
Sensul versurilor
Piesa descrie o noapte lipsită de lună, petrecută pe malul mării, alături de persoana iubită. Sentimentul dominant este unul de melancolie și contemplare, culminând cu un sărut pasional care reînvie natura din jur.