– Frunze de toamnă, frunze natange,
Miezuri de piersică, pline de sânge,
Cum v-ați rănit atât de cumplit?
– N-am bănuit, n-am bănuit
Că soarele poartă-un cuțit, un cuțit.
Îndrăgostiții cei lași.
Fiecare anotimp ne desparte
pe unul de celălalt și ne-apropie de moarte.
Vezi-le cum trec și se scutură, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zăpezile..
Iubirea noastră cea mare
a rămas închisă-n sărutare,
de buzele noastre strivită,
ca fluturele mort în crisalidă.
Prea blândă-s cu noi! Am trăit ca doi monștri
pe spinările tinere-ale anilor noștri.
Din mierea lor, din gingașul lor stup,
ne-am îngrășat la suflet și la trup
și-acum târâm greu, bucată cu bucată,
ceara suavă-a casei de-altădată..
Nu, noi cei lași n-ar trebui să iubim!
Ne-nfricoșăm pe pământ și amețim pe-nălțimi
domesticim suferința, o facem câine de curte,
pentru speranța ni-s bătăile inimii prea scurte..
Vezi-le cum trec și se scutură, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zăpezile..
Fiecare-anotimp ne desparte
pe unul de celălalt – și ne-apropie de moarte.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema iubirii pierdute și a inevitabilității morții, folosind imagini puternice ale naturii în schimbare. Vorbește despre cum timpul și anotimpurile ne despart și ne apropie de final, lăsând iubirea captivă în amintiri.