Cu tine, fără tine, aceeași mi-e carnea prematură
lacomă, scârbită, pe care nimeni n-o satură,
o, fără capăt Adaos! Relief căutat
în pivnița neagră a speciei, dulce bărbat,
ninsoare-a sămânței… Vino, du-te,
alteia, nu mie, i-e dat să te sărute,
să-ți descrețească părul, cu dreapta, cu saliva,
și cu imensul ei fier de călcat, care fi-va
într-un fel certitudinea… Eu îți atârn de destin,
ca o parabolă, ciorchine aproape androgin,
dramă a părului violet, adaos
la cele mai reci teoreme ale lui Gauss.
Iubește-te, ia-te în brațe, iubește-te,
cu două brațe netede și două veștede.
Eu nu-s nici bătrână, nici tânără nu-s.
Sunt doar Absolutul pe termen redus.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de dorință și neîmplinire, căutând un sens într-o relație complexă. Vorbitorul se vede ca un adaos la viața celuilalt, un element suplimentar într-o ecuație rece, oscilând între atracție și respingere.