Stejar înalt și apele adânci
Și umbre-n jur vor tihna să presare
E-o liniște de crezi că pe aici
Natura n-a simțit o frământare.
E-o liniște de parcă nici un caz
De tunet n-au știut acoperișuri
Și nu va tremura vântul la iaz,
Iar paiele nu vor foșni-n tufișuri.
Doar rareori mai strigă un cristei..
Eu m-am întors – trecutul nu se-ntoarce.
Totul se trece – vrei, tu, ori nu vrei,
Măcar rămână clipa asta-n pace.
Când inima mea uită de amar
Și umbrele tihnite se presară,
Iar liniștea nu are nici habar
Că zguduirea poate să o doară.
Și sufletu-mi întreg și curajos
În tainică plăcere se afundă
Că dorul îl cuprinde luminos
Lumina Lunii lumea cum inundă.
Sensul versurilor
Piesa descrie o întoarcere într-un loc familiar, unde natura oferă liniște și pace. Naratorul reflectă asupra trecerii timpului și asupra dorinței de a păstra un moment de liniște în mijlocul schimbărilor.